Încotro?

Cândva viața ne curgea lin, liniștită, ca un râu care-și cunoaște prea bine matca; televizorul aproape că nu exista în viața noastră - abia dacă săptămânal vedeam vreun film; citeam mult; ne întâlneam aproape zilnic cu prietenii; știam aproape toate cartierele orașului; știam când înfloreau pomii, vedeam iarba crescând, aveam timp să așteptăm să se oprească ploaia care ne surprindea uneori la plimbare fără umbrelă, eram înspăimântați de tunetele puternice ce însoțeau ploaia uneori; auzeam păsările ciripind sau le vedeam jucându-se în bălțile strânse după ploaie. Vremurile s-au schimbat însă radical. Acum conștientul și subconștientul nostru se află parcă pe o mare agitată. Zilnic suntem asaltați de probleme casnice sau de serviciu; întreținerea e un chin - facturi, rate, notificări, penalități, oferte și reclame din ce în ce mai agresive; circulație bară la bară, blocaje în trafic; probleme din ce în ce mai alambicate și parcă fără sfârșit; în plus, reflexul de a fi la curent cu toate - TV, ziare, rețele de socializare - știri felurite, unele care schimbă iremediabil vieți sau chiar rutina unei societăți; jocuri care te tentează să rămâi cât mai mult în fața PC-ului. Muncă, mâncare cu ochii spre televizor sau scriind un mesaj, somn puțin sau pe apucate.

În răstimpuri, mai apuci să te întrebi: încotro, omule?

Și așa îmi revine în minte o povestioară interesantă pe care am găsit-o într-un vechi manual. Printre textele banale, cineva a strecurat și un mesaj extrem de valoros. În esență, povestea era următoarea:

Un renumit director al unui institut ce activa într-o urbe cunoscută a țării își făcea plimbarea zilnică. Era o după-amiază răcoroasă de toamnă târzie.

Gândurile i se perindau în minte fără o ordine precisă. Nu prea plouase în acest an. Se gândea la copiii săi, la evoluția lor - cum și-au schimbat de-a lungul timpului percepția despre viață, cum au devenit oameni aproape maturi, cum au plecat ulterior spre orașe mai mari, iar viața lor - a sa și a soției sale s-a schimbat din nou. Prin fața ochilor îi treceau în răstimpuri anii de studii - întâmplări din liceu, din facultate; se gândea uneori la problemele de serviciu și era liniștit: toate păreau în ordine, iar viața profesională decurgea bine, lin, fără neplăceri, lucrările erau de calitate si terminate la timp.

Fără să își dea seama, se abătuse demult de la traseul preferat: zgomotul rarelor mașini ce parcurgeau drumul pe care se afla l-au silit să caute o străduță laturalnică pentru a ajunge din nou pe drumul liniștit pe care se plimba întotdeauna. Nu-i plăcea zgomotul, agitația; prefera lucrurile bine făcute, gândite iar și iar. Apucase, din neatenție, sau poate din obișnuință, chiar pe strada ce îl ducea la serviciu. Ridicându-și privirea, și-a dat seama că se afla în fața cladirii institutului pe care îl conducea.

Tresări, văzând la etaj, în camera unde se elabora documentația de producție a prototipurilor, o lumină aprinsă. A pornit instantaneu spre clădire, încercând febril sa găsească cheile. ”Sper să nu fie concurența” își spuse. Știa că ultima sa idee a pus pe jar competitorii. Descuie rapid, urcă înfrigurat, intră în încăpere fără să bată la ușă, împingând-o cu putere, și ....

- Domnule director! Bună seara! i se adresă unul dintre cei mai vechi angajați, ridicându-se de la un birou pe care erau împăștiate sumedenie de hârtii pline de schițe și calcule.

Se linisti ușurat ...
- Bună seara! Dar, domnule, dumneavoastră ce faceți aici, la această oră târzie?
- Muncesc! Nu am terminat calculele pentru noul produs și încerc ...
- Dar dimineața, ce ați făcut?
- Am muncit!
- Dar după ședința de prânz?...
- Sigur, am muncit!
- Și când programul s-a terminat?
- Am continuat să lucrez!
- Si de atunci?...
- Lucrez încontinuu, îl întrerupse bărbatul, îndreptându-se și zâmbind victorios.
- Și în fiecare zi?...
- Lucrez așa, domnule director.
- Scuzați-mă, domnule, dar dacă dumneavoastră toată ziua munciți, când mai aveți timp să gândiți?