Dintotdeauna
am privit spre cer; cautând lumina, întindeam mâinile, incercând să
o ating, dar niciodata nu am reușit sa o prind, să o trag spre
mine – și totuși lumina cobora lină, diafană sau intensă, fără ca nimic să o
împingă; nimic – doar … soarele; încercând să privesc spre acesta, ochii imi
lăcrimau; pupilele se contractau dureros; ochii mei nu reușeau să cuprindă
atâta lumină; părinții îmi tot spuneau
că soarele nu se privește direct, căci lumina lui este prea puternică; și
totuși l-am privit în apus, cand se furișa spre alte zări, când se făcea roșu iar
apoi se ascundea; razele lui mai luminau pentru scurtă vreme norii răzleți;
cândva tata mi-a aratat un răsărit de soare; l-am privit în tihnă preț de multe
secunde: un soare mare, roșu, crescând; lumina sa își schimba culoarea, invers decât
la vremea apusului; lumina sa devenea intensă și orbitoare, iar ochii mi s-au
plecat de acum supuși de o putere colosală și nepătrunsă; jocul meu a continuat
zile nenumărate, până când multe lucruri s-au schimbat în viața mea: bunicii au
rămas de acum departe, iar soarele mă privea și el doar din înaltul cerului,
printre blocurile înalte; începusem să aștept cu nerăbdare vacanțele, când
nesfârșitul câmpiei îmi redevenea prieten.
Cu
timpul, am înteles că ne înconjoară lucruri de necuprins pentru noi, oamenii;
privim taine adânci și nu întelegem; trăind, nu știm ce este viața - de unde
vine și încotro ne îndrumă pașii. Ne-am obișnuit cu răsăritul soarelui și cu
apusul său, cu trezirea lumii vii și cu adormirea ei; ne-am obișnuit să ne
salutăm vesel vecinii în fiecare dimineață și să spunem din când în când câte o
rugăciune scurtă pentru câte vreun vecin pe care de acum nu îl vom mai vedea ...
